Şi totuşi..

Chiar dacă ştiu că mă aflu la marginea unei prăpastii şi mai am doar câţiva centimetri care mă mai despart de căderea mea inevitabilă, tu tot ai grijă de mine şi reuşeşti să-mi faci din nou lumină în suflet. Cuvintele tale sunt ultimele care-mi mai pot da putere. Mă simt atât de slabă şi ... nefolositoare. Acel "te iubesc" de la sfârşitul conversaţiei de aseară aş putea spune că a făcut minuni pentru mine. M-a calmat ... într-un fel, că în celălalt fel sunt mai agitată ca niciodată. Te iubesc-ul tău atât de pur şi plin de iubire. Deşi erai la celălalt capăt al firului mi-am imaginat că eşti lângă mine. Nu pot să uit nici pentru o clipă expresia feţei tale atunci când îmi spui că mă iubeşti. Nu vorbeşte doar gura.. vorbesc şi ochii şi mângâierile şi gesturile. Nu eşti ca ceilalţi unde vorbea doar gura, ca ceilalţi care pentru mine deveniseră nişte roboţi setaţi pe acele cuvinte, fără pic de sentiment în spatele lor.

Nu regret nimic. Asta să fie clar şi pentru tine şi pentru ceilalţi. Regret doar că ea nu mă înţelege şi nici nu încearcă măcar să mă asculte. Şi asta regret pentru că ea nu ştie nici măcar 1% din fericirea mea şi felul în care mă faci tu să mă simt; (cum nimeni nu a mai reuşit până acum, iar tu nici nu trebuie să te străduieşti pentru a-mi aduce zâmbetul pe buze).

Te iubesc.. atât mai pot spune. Sunt cea mai fericită din lume când sunt cu tine. Nu-mi doresc altceva. Doar să fiu cu tine şi să primesc înţelegere din partea ei. Restul o să se rezolve de la sine..

Şi totuşi te iubesc..

Şi totuşi mă iubeşti..

Şi totuşi.

Suflet gol..

Mă simt atât de goală. Pur şi simplu goală. Şi oricât m-aş strădui nimeni nu-mi poate aduce fericirea pe care mi-o aduceai tu. Bine spus "aduceai", nu pentru că noi nu ar mai exista, ci pentru simplul motiv că totul ne stă împotrivă şi nici măcar nu mai pot să-ţi văd chipul şi să-ţi simt atingerea buzelor tale moi pentru măcar 2 secunde. Nu am mai reuşit deloc să ne vedem, oricât mi-aş dori eu sau tu. Au trecut 2 săptămâni şi câteva zile şi sunt toate şansele să nu ne vedem pentru cel puţin alte 7 săptămâni. Cum o să rezist eu fără tine atâta timp? Îmi spui? .. Şi când te gândeşti că nu demult ne vedeam aproape în fiecare zi. Acum abia dacă reuşim să ne vedem la 1-2 săptămâni. Iar la "nevederea" noastră se adaugă supărările tale nejustificate în care tai şi spânzuri, pe mine lăsându-mă în urma lor mai goală decât m-ai găsit înainte. Deşi ştiu că după toată furtuna apare şi soarele, ştiind că te calmezi şi revii la gânduri mai bune, tot nu pot să uit durerea loviturilor de grindină pe pielea mea goală.. Dar îţi promit că la următorul cer întunecat o să te las.. şi o să mă retrag uşor.. să aduci singur soarele.

Şi încă o dată mă simt singură şi goală. Simt că nu am pe nimeni lângă mine..