Lacrimi pierdute printre cuvinte.

Cu lacrimi în ochi..
-Trebuie să plec! Îmi pare rău.

Tipic. Iar m-a părăsit. Nu se putea sfârşi altfel. Trebuia să mă părăsească. Preferă să mă lase singur, cu gândurile mele, cu durerea mea în loc să-mi aline sufletul. Mereu s-a gândit numai la ea, numai şi numai ea. Eu niciodată nu am contat cu adevărat, nici măcar pentru o clipă. Întotdeauna era indiferentă: "faci cum vrei", "dacă nu-ţi convine, asta e". Trebuia să mă conformez, nu? Nu-mi permiteam s-o pierd.. sau cel puţin nu în momentul respectiv. Poate acum, după toate părăsirile, resursele de lacrimi epuizate pot spune că vreau s-o pierd, că vreau să-mi scape printre degete, că una ca ea nu merită atenţia mea.
Eu nu sunt suficient de bun pentru ea sau ea pentru mine? ..Mai contează acest lucru, când tu ştii că ai iubit-o, indiferent de comportamentul ei?
Poate toţi spun "Nu m-a meritat" pentru că ea/el l-a dezamagit. "Nu m-a meritat"-ul provenit din resentiment. Resentimentul că m-a părăsit, că m-a lăsat să-mi petrec singur nopţile, nopţi care odinioară erau pline de bucurie şi râsete alături de ea. Acea ea pe care o doreşti zi şi noapte, dar ştii că nu a fost, nu e şi nu va fi a ta niciodată.
De asemenea, poate ea fi numită "perfectă" şi eu "defect"? "Defect" că am iubit perfecţiunea întruchipată, zâmbetul ei fals şi simplul şi veşnicul interes personal? Poate sunt "defect" cu inima. Dar nu. Eu sunt sănătos, normal.. sau cel puţin până la proba contrarie... Normal că nu există oameni "perfecţi" sau "defecţi". Sunt doar oameni. Simple fiinţe care se trezesc de dimineaţă, îşi beau cafeaua şi pleacă la serviciu. Nişte roboţi cu inimă. Sau exagerez?
În fine..
Ea a plecat. Se va mai întoarce? Mă va lăsa s-o părăsesc şi eu? Mă va iubii vreodată?

[...]