Nici acum neuronii mei inconştienţi nu realizează cât de mult rău îmi faci. Cred că sunt imuni la durerea provocată de simpla ta prezenţa (dacă o putem numi "simpla"). Nu pot să cred cât de netrebnică poate să fie această chimie. De la primul semn primit de la tine, mintea mea imatură şi zburdalnică numai pe tine te-a primit în gândurile ei.
Eu ţi-am dăunat sănătăţii inimii tale? Chiar eu sunt aia care "te-am dat peste cap"? Dar tu? Ce efect crezi tu că ai avut asupra mea? Habar nu ai tu, omule, cât mi-ai dat peste cap orice socoteală pe care o aveam cu alţii sau cu propria mea persoană. Că da, mai am socoteli şi planuri şi cu mine.
Dar.. aşa cum te-am şi întrebat.. de ce tocmai eu? De ce EU? Aveai atâtea posibilităţi, atât de multe.. şi tu ai ales să-mi complici mie viaţa. Nici acum nu pot să accept că se petrece ceva cu noi. Atracţie nenorocită. E doar vina ei. Nenorocita!
Ce mi-aş putea dorii în acest moment? Acelaşi lucru pe care îl doreşti şi tu cu ardoare.
Vreau să fiu fericită, vreau să zâmbesc fără să mă simt vinovată. Vreau să am conştiinţa împăcată. Dar fericirea mea este una fără sens şi interzisă. Raţiunea mea nu poate permite să se întâmple una ca asta, deşi inima.. ( te doreşte. Orice moleculă de a mea te vrea aproape, vrea să-ţi simtă buzele moi zdrobindu-se de ale mele).
Încă nu realizez cum am ajuns aici. Nu trebuia să apari în viaţa mea. Sau nu.. trebuia. Trebuia din tot sufletul. Simpla ta prezenţă m-a făcut să zâmbesc, să văd că după orice furtună răsare soarele. Şi da, îţi mulţumesc pentru asta.
Ai apărut ca să-mi complici viaţa şi inevitabil să ţi-o complici pe a ta.
Pentru acel TU. TU-ul meu simplu si complicat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu