Ştii cum e să simţi că pierzi maratonul pe ultima suta de metri? Eram atât de aproape, atât de aproape.. nici acum nu-mi vine a crede, dar uite că s-a întâmplat. Te-am pierdut pe ultima sută de metri. Sută nenorocită. Mai curând am pierdut şansa de a fi lângă tine şi tu la fel. Ştiu că-ţi pare rău, dar nu stă în puterile tale sa faci ceva, nu? Eşti complicat. De fapt, nu. Nu tu eşti complicat, ci situaţia ta îmi dă bătăi de cap.
Aş vrea să te revăd, să te am din nou aproape. Oare cer prea mult? Ştiu că prea aproape nu o să fii niciodată. Amândoi suntem conştienţi de asta. Dar măcar sufleteşte. Atât îţi cer. Fiecare secundă care trece mă îndepărtează tot mai mult. Mă tem că la un moment dat o să fii prea departe ca să te mai am în raza mea vizuală. Nu-mi doresc asta. Nici tu nu-ţi doreşti presupun..
Chimia a pus stăpânire pe tine, nu? Te-ai lăsa dus de val dacă situaţia aceea complicată s-ar transforma în una simplă? Eu cred că da, sper. Ştii foarte bine că nu aş regreta nimic. Nu alături de tine. Eşti prea.. eşti prea TU. Un TU atât de simplu şi banal pentru mulţi, dar complicat pentru mine. Şi ştii bine, asta e ceea ce ador la tine. Îmi plac lucrurile complicate şi tind să cred că şi ele mă plac pe mine. E o adevărată atracţie între noi. Aceaşi atracţie puternică şi uneori dusă la extrem este şi între noi doi, între TU şi eu. Ştii că te ador pentru asta, nu? Nu cred că eşti atât de naiv, atât de fraier încât să nu-ţi fii dat seama. Atracţie fatală, cum ar spune cineva. O chimie pe care oricine ar fi invidios şi ar vrea să o simtă pe proprie piele. O chimie care te aduce în al nouălea cer fără prea mult efort din partea noastră. O simplă privire, o atingere a mâinilor şi fiorii sunt deja instalaţi în stomac.
Îmi e dor de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu